Scriu articolul ăsta pentru că e un subiect la care mă gândesc intens de ceva vreme. Mai ales după valurile de naționalism cu care am navigat (sau ne-am înecat) anul trecut, m-am tot întrebat: ce ne sperie, de fapt, la o Europă mai puternică?

Pentru mine, Uniunea Europeană a fost spațiul în care m-am format profesional, și – într-un sens destul de real – identitar. Am studiat construcția europeană vreme de 6 ani la Londra. Întâi la King’s College London, apoi, la master, m-am specializat în politici publice europene, la UCL - pe vremea când Marea Britanie încă mai era parte din proiectul european. Între tratate, negocieri și legislație, am învățat că UE nu e un turn de fildeș, ci un mecanism. Cu greșeli, da. Dar mai ales cu beneficii concrete. Poate tocmai de aceea îmi vine greu să rămân neutră când aud clișeele servite azi ca opinii politice cu pretenții de adevăr.

Am fost, timp de două mandate, vicepreședintă a YEPP (Youth of the European People’s Party) și am avut contact direct cu felul în care funcționează – și nu funcționează – lucrurile la Bruxelles. Am cunoscut de aproape instituțiile, oamenii, compromisurile, mecanismele. Și tocmai de aceea, poate, refuz să accept narațiuni simpliste.

De exemplu: din 2007 până în 2024, România a primit peste 100 de miliarde de euro din fonduri europene nerambursabile. În aceeași perioadă, am contribuit la bugetul Uniunii cu circa 32 de miliarde de euro. Practic, pentru fiecare leu trimis la Bruxelles, ne-am întors cu peste 3,1 lei. Suntem al treilea cel mai mare beneficiar net de fonduri europene după Polonia și Grecia.

În 2024, am ajuns la 79% din media UE în PIB per capita (PPP) – peste Ungaria (77%) si Grecia (70%), și la egalitate cu Polonia. Exporturile noastre sunt în proporție de aprox. 75% către UE, iar circa 60% din investițiile străine directe provin din spațiul comunitar. Integrarea noastră nu e perfectă, dar e profundă, structurală, ireversibilă. A produs rezultate. A tras România în sus.

UE nu e o iluzie și nici un dușman. E, de cele mai multe ori, o oglindă. Și de aici începe, de fapt, conversația:

Bruxelles-ul, în sine, n-a venit să ne spună cum să ne trăim viața. N-a interzis coliva, n-a cerut să punem etichete pe sarmale și cu siguranță n-a inventat birocrația – doar a rafinat-o. Ce a făcut însă, și aici e miza, a fost să ne pună oglinzi. Unele dintre ele crude. Când vedem în ce stadiu suntem cu spitalele, infrastructura sau economia, nu e vina UE că ne simțim prost. E doar un reminder că ne-am uitat prea mult timp în altă parte.

Proiectul european a expus decalajele și ne-a cerut, poate pentru prima oară, să jucăm într-o ligă unde regulile se aplică, nu se negociază la colț. Nu e ușor. Dar dacă alegem să spargem oglinda doar ca să nu ne vedem ridurile, problema nu e la oglindă. E la noi.

Și totuși, în jurul nostru, Uniunea pare obosită. Mai puțin vis, mai mult procedură. Lipsa unei politici comune de securitate se simte cu fiecare conflict, iar vocea unică a Europei e, în cele mai bune cazuri, un cor dezechilibrat. Iar extinderea? E pe pauză prelungită. Balcanii de Vest sunt suspendați într-o anticameră perpetuă, în timp ce Ucraina și Republica Moldova înaintează cu pași mici, dar depind în continuare de „încuviințarea” celor deja dinăuntru.

Viitorul Uniunii nu trebuie să fie neapărat federal, dar sigur nu mai poate fi timid. Iar România, dacă se uită lucid la ce a câștigat din apartenență, ar trebui să fie printre vocile care cer mai multă Europă – nu mai puțină.

Poate că ne-am oprit din visat exact când ar fi trebuit să împingem mai tare. Constituția Europeană, acel pas curajos spre o Europă federală, s-a oprit la referendumuri și reticențe naționale. Rezultatul? Un soi de Uniune „pe jumătate”: cu reguli comune, dar fără braț politic solid; cu ambiții globale, dar fără instrumente pe măsură.

România, între timp, a crescut. Lent, dar sigur. Cum scriam mai sus, în 2024, PIB-ul pe cap de locuitor ajustat la puterea de cumpărare a ajuns la 79% din media UE, depășind Ungaria (77%) și Grecia (70%), și aflându-se la egalitate cu Polonia. Niciodată n-am dus-o mai bine ca astăzi. Nu mai suntem copilul sărac al Uniunii. Am devenit, cel puțin pe hârtie, adulți. Și tocmai de aceea, întrebarea nu mai e ce ne dă UE, ci ce facem noi cu locul pe care-l avem la masă.

Și în tot acest context, naționalismul crește. Nu pentru că are argumente solide, ci pentru că e catchy. Pentru că e ușor să spui „Nu ne mai dă Bruxelles-ul voie să punem sare în salam” decât să explici că fără Bruxelles nici n-ai avea salamul ăla pe raft. Părinții noștri știu cum este. Populismul european a reușit să transforme UE în țap ispășitor, deși, ironic, multe dintre frustrările aruncate spre Bruxelles sunt rodul incompetenței naționale, nu al reglementării europene.

Noi, România, am putea cere mai multă Europă. Dar nu o Europă paternalistă sau contabilă, ci una funcțională. Una care își asumă leadership global, care nu mai ține Ucraina și Moldova în anticameră și nu mai evită conversația despre apărare comună de teamă să nu „supere” capitalele vestice.

Proiectul european nu e terminat. Dar nici etern nu e.

Opinie scrisă de Mara Mareș, pentru toți cei care cred că poți iubi România fără să urăști Bruxelles-ul.