Înainte de început: antreprenoriatul, un vis interzis

În România comunistă, cuvântul afacere era sinonim cu speculant sau dușman al poporului. Nu exista SRL, SA, PFA. Nu aveai voie să vinzi nimic, nici să cumperi în plus. Statul era unic antreprenor și unic client.

Și totuși, în tăcere, unii visau. Visau să aibă un mic atelier, un restaurant, o fermă proprie. Visau să muncească pe cont propriu, să-și croiască drumul fără să aștepte repartiția. Dar pentru asta trebuia să aștepte libertatea.

Acea libertate a venit în 1989. Dar sistemul n-a dispărut peste noapte. Libertatea de a avea inițiativă a fost repede contaminată de altceva: lipsa regulilor, haosul fiscal, și mai ales, capitalismul de cumetrie.

Au fost ani în care unii antreprenori s-au ridicat prin muncă, dar sistemul îi împingea în față pe cei cu relații. Asta a durut. Și doare încă. Dar, odată cu integrarea europeană, a început o schimbare tăcută. O revoluție fără pancarte, dar cu efecte reale: de la cumetrii la cashflow, de la vorbe la rapoarte, de la pe cine știi la ce poți demonstra.

Fondurile europene au fost una dintre cele mai concrete dovezi că apartenența la UE nu e doar despre valori, ci și despre instrumente. Bani reali, pentru oameni reali, care și-au asumat reguli clare. Ce ar fi fost România fără ele? Un loc unde ideile bune rămâneau, de cele mai multe ori, la stadiul de idei.

Și, cel mai probabil, fiecare cititor al acestui text cunoaște pe cineva care s-a dezvoltat cu fonduri europene. Poate un prieten, un vecin, poate chiar tu. Iar în vremuri în care discursul naționalist urcă din nou pe scenă cu lozinci goale, poate n-ar strica să ne uităm la fapte. Și să recunoaștem cine a fost acolo când chiar a contat.

Dosarul cu semnătura potrivită

În anii ’90 și începutul anilor 2000, nu îți trebuia neapărat un plan de afaceri ca să reușești în România. Uneori era mai important să ai un naș într-un minister, un „unchi” cu funcție, sau un fost coleg de partid.

Mulți antreprenori au muncit din greu și au construit de la zero, în ciuda sistemului. Dar contextul general favoriza relațiile și influența, nu ideile și planurile în cifre. Regula nescrisă era clară: dacă nu ai pe cineva, ai șanse mici.

Asta era esența capitalismului de cumetrie: un sistem în care, de cele mai multe ori, rețelele personale cântăreau mai greu decât competența.

Lecția de ordine: SAPARD și primii bani cu reguli (2000–2006)

În tăcere, fără tam-tam politic sau breaking news, a început o schimbare. Una mică, birocratică, aparent fadă. Și totuși, una care a făcut diferența.

Programul SAPARD a adus în România aproximativ 150 milioane de euro anual, începând cu anul 2000. Până la aderare, au fost finanțate peste 4.700 de proiecte (protmed.uoradea.ro).

Dar banii au venit la pachet cu ceva ce nu mai prea văzuserăm: condiții. Dacă voiai fonduri, nu mai mergea cu o recomandare. Trebuia să completezi formulare, să justifici cifre, să explici de ce, cum și în cât timp. Era prima fisură serioasă în zidul cumetriilor.

Momentul de cotitură: aderarea și the big money (2007-2020)

După 2007, România a intrat în logica pieței cu reguli. Nu mai era vorba doar de acces la fonduri, ci de un acces mult mai condiționat. Banii veneau, dar cu pretenții.

În perioada 2007-2013, România a avut alocate peste 32 miliarde € din fondurile structurale și de coeziune (academia.edu). Doar prin PNDR, fermierii și antreprenorii au beneficiat de 21 miliarde € până în 2020 (madr.ro).

În 2024, Banca Europeană de Investiții a oferit 2,49 miliarde €, care au generat investiții totale de 5,27 miliarde € în economie (eib.org).

Într-un mod paradoxal, am început să învățăm că birocrația - oricât de apăsătoare ar părea uneori - poate să structureze, nu doar să blocheze. Da, ghidurile europene sunt stufoase, formularele pot părea labirintice, iar schimbările de criterii te prind deseori pe nepregătite.

Dar pentru cine are răbdare (sau un consultant bun), ordinea asta forțată a fost exact ce lipsea într-un mediu unde prea mult timp s-a mers „după ureche”.

Totuși, România suferă încă de o boală birocratică specifică: ghidurile pentru fonduri sunt complicate, schimbătoare, greu de digerat. O simplificare reală și coerentă a acestor ghiduri ar crește considerabil nivelul de absorbție. Aici e încă mult loc de îmbunătățire.

Criza care ne-a triat: pandemia

2020 a venit fără avertisment, ca un audit general. Multe firme au înteles, brusc, ce înseamnă să nu ai un plan de rezervă.

UE a reacționat: România a primit 3 miliarde € prin SURE, și alte 94 milioane € au mers către peste 3.200 IMM-uri.

În plină pandemie, când timpul era lux, AFIR a digitalizat evaluarea cererilor de fonduri, folosind tehnologie românească (UiPath). A procesat cereri de finanțare în valoare de 5,32 miliarde €, economisind astfel peste 780 de zile de muncă birocratică (Reuters).

O agenție de stat care reduce hârtia, răspunde rapid și folosește automatizare? A fost o premieră. Și un precedent.

Firmele care aveau deja un cashflow clar, un buget urmărit cu rigurozitate și dosare puse la punct au reușit să acceseze rapid fondurile europene de criză. Altele, chiar și cu intenții bune sau produse solide, au fost prinse pe picior greșit, fără structură internă sau cu resursele epuizate.

Pandemia n-a făcut distincții de moralitate. Dar a testat dur capacitatea administrativă a fiecărei afaceri. Și aici, regulile europene au fost un sprijin - dar doar pentru cei care puteau deja să le urmeze.

De la SAPARD la PNRR, un lucru a rămas constant: fondurile europene nu se dau pe vorbe, ci pe dovezi. Nu pe cumetrii, ci pe rezultate.

Antreprenoriat în cifre: cum stăm azi?

Conform OECD, România are o rată de antreprenoriat de 11% (UE: 13%), dar o rată early-stage de 11%, peste media UE de 9% (oecd.org).

Tot mai mulți beneficiari sunt femei, tineri, oameni din rural sau medii defavorizate. Nu pentru că au avut acces, ci pentru că regulile au devenit clare. Iar asta schimbă jocul.

PNRR: când antreprenorii s-au mișcat mai repede decât statul

În teorie, Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) e motorul care trebuia să repornească România după pandemie. Un buget generos de peste 28 miliarde € gândit să reformeze statul și să digitalizeze țara. Doar că n-a pornit din prima. Partea alocată statului - marile reforme, digitalizarea administrației, infrastructura de sănătate - s-a mișcat greu. Foarte greu. La mijlocul lui 2025, rata de absorbție efectivă pe zona instituțională este de doar 13% (cursdeguvernare.ro).

În schimb, antreprenorii au avut alt ritm. Pe componentele dedicate IMM-urilor și startup-urilor, s-au absorbit deja circa 30% din fondurile disponibile (MIPE). Peste 90 milioane € au fost investite deja, susținând zeci de afaceri românești. De la digitalizare și eficiență energetică, la microfinanțare în comunități marginalizate.

Pe scurt: acolo unde statul a ezitat, antreprenorii au livrat. Iar asta spune ceva important despre prezentul nostru economic: capitalul de încredere vine din piață, nu din protocol.

Investițiile vin unde e ordine

În 2024, România a atras 5,7 miliarde € în investiții străine directe - o creștere de 57% față de 2023 (ey.com).

Investitorii n-au venit doar pentru salarii mici, ci pentru structuri solide. În fond, și ei caută predictibilitate. Iar România a început să o ofere.

Concluzie: o revoluție fără sloganuri

Nu a fost o schimbare dramatică. Nu a fost romantică. N-a apărut în campanii. Dar a fost reală.

De la cumetrie la cashflow, România a trecut printr-o revoluție tăcută. Una care nu s-a dat la televizor, dar se vede în bugete. În business plan-uri. În livrabile.

Fondurile europene nu sunt doar un avantaj economic. Sunt unul dintre cele mai concrete beneficii ale apartenenței noastre la UE. Prin ele, se dezvoltă firme, dar și sate, orașe, regiuni. Și, pas cu pas, se dezvoltă și țara.

Ce ar fi fost România fără ele? Probabil un loc unde antreprenorii tot ar fi avut idei, dar nu și instrumente. Unde tot s-ar fi muncit din greu, dar fără busolă. Și unde competența ar fi pierdut, încă o dată,  în fața influenței.

Ca liberală convinsă, apreciez enorm rolul antreprenorilor în societate. Ei sunt cei care creează locuri de muncă, care investesc, care inovează. Tocmai de aceea, mă doare să văd cum, de prea multe ori, statul român le schimbă regulile în timpul jocului, pune piedici în loc de sprijin și le cere taxe fără să le ofere predictibilitate. Fondurile UE au fost, poate, singura constantă pozitivă în tot acest haos.

Într-o perioadă în care discursul naționalist crește în intensitate și simplifică realitatea până la manipulare, poate cel mai important lucru pe care îl putem face este să prezentăm faptele. Să arătăm clar ce funcționează. Și să nu uităm să vorbim despre această revoluție liniștită.

Uniunea Europeană nu e perfectă. Dar e, încă, cel mai bun drum pe care l-am ales.

Opinie scrisă de Mara Mareș, pentru toți antreprenorii care au facut ca România să înlocuiască “pilele” cu planuri de afaceri.